Ochiul bâtlanului

În acea zi făcuseră o bună bucată de drum, douăzeci şi şapte de kilometri, după socotelile lui Martin. Ieşiseră în sfârşit din labirintul mohorât de tufăriş; mâncaseră o cină caldă, focul ardea viu şi nu ploua. Chiar şi durerea de umeri a lui Luz era plăcută (fiindcă greutatea nu-i mai apasă) când se ridică. Aceste momente de la sfârşitul zilei, lângă foc, erau răsplata lungilor după-amiezi monotone de mers, mers şi iarăşi mers, încercând să mai uşureze povara care-i apăsa umerii şi a orelor petrecute în noroi şi în ploaie, când se părea că nu mai au nici un motiv să înainteze şi a orelor cele mai cumplite din miezul întunecos al nopţii, când se trezea întotdeauna din acelaşi vis îngrozitor: se făcea că exista un cerc format din anumite lucruri, dar nu oameni, care înconjurau tabăra, invizibili, imposibil de distins în întuneric, dar cu ochii pe ei.

— Asta arată mai bine, făcu Southwind când Luz se întoarse cu braţele pline de vreascuri din tufişurile care creşteau pe deal, dar cea de pe călcâi nu. Ştii toată ziua de azi am avut senzaţia că nu suntem urmăriţi.

— Nici nu cred c-am fost vreodată, replică Luz, înteţind focul. Niciodată n-am crezut că le-ar fi păsat, chiar dacă ar fi ştiut. În Cetate nu vor să se gândească la ţinutul sălbatic. Se prefac că nu există.

— Sper. Uram sentimentul că fugim. Să fii explorator e ceva mult mai onorabil. Luz potrivi focul să ardă mocnit, dar să încălzească şi se ghemui pe vine lângă el, să-i absoarbă căldura.

— Mi-e dor de Vera, rosti.

Avea gâtul uscat, din cauza prafului de pe drum şi nu-şi prea folosise vocea în ultima vreme; glasul îi suna uscat şi răguşit, ca cel al tatălui ei.

— Va veni cu grupul al doilea, făcu Southwind, cu o siguranţă liniştitoare, înfăşurând o bandă de pânză în jurul frumosului picior bolnav şi legând-o strâns de gleznă. Acum e mai bine. Mâine îmi voi înfăşură picioarele ca Holdfast. O să-mi fie şi mai cald.

— Doar să nu mai plouă.

— Diseară nu plouă.

Cei din Shantih aveau simţul atmosferic mult mai dezvoltat decât Luz. Ei nu trăiseră atât de mult ca ea închişi în case, ştiau ce înseamnă vântul, chiar şi aici unde vânturile erau altfel.

— Poate mâine, adăugă Southwind, începând să se cuibărească în sacul de dormit, vocea sunându-i deja somnoroasă şi caldă.

— Mâine vom fi sus pe dealuri, spuse Luz. Privi în sus, spre miazăzi, dar panta apropiată a albiei râului şi amurgul albastru-cenuşiu ascundeau orizontul stâncos. Norii se subţiaseră; o stea străluci o vreme sus, spre est, micuţă şi înceţoşată, apoi dispăru în timp ce norii nevăzuţi se uneau din nou. Luz aşteptă să reapară, dar nu se întâmplă aşa. Se simţi caraghios de dezamăgită. Acum cerul era întunecat, iar pământul la fel. Nicăieri nu se vedea nici o lumină, în afară de cele opt scânteieri aurii, focurile lor de tabără, o micuţă constelaţie în noapte. Şi acolo, departe, după zile întregi de mers spre vest, cu mii şi mii de paşi în urma lor, dincolo de întinderea de tufişuri, de ţinutul pustiu, de dealuri, văi şi ape, dincolo de râul cel mare vărsându-se în mare, alte câteva lumini: Cetatea şi Oraşul, o mică îngrămădire de ferestre luminate în galben. Râul era întunecat şi curgea în întunecime. Şi nici o lumină pe mare.

Aranjă un butuc să ardă mocnit şi adună cenuşa în jurul lui. Găsi sacul ei de dormit şi se încolăci înăuntru lângă Southwind. Acum voia să stea de vorbă. Southwind îi povestise multe despre Timmo. Voia să-o audă acum vorbindu-i de el şi de Lev; pentru prima oară voia să-i vorbească chiar ea despre Lev. Fusese prea multă tăcere aici. În tăcere lucrurile s-ar pierde. Era necesar să vorbească. Iar Southwind ar înţelege. Şi ea avusese ghinion, cunoscuse moartea, dar mersese înainte.

Luz o strigă în şoaptă, dar grămada caldă înfăşurată în cearşafuri de lângă ea nu se mişcă. Southwind adormise.

Luz se aşeză cu grijă, făcându-se comodă. Malul râului, deşi pietros, era un culcuş mai bun decât cel din noaptea trecută, în ţinutul plin de tufişuri spinoase. Trupu-i era atât de obosit, încât se simţea greoaie şi stângace; pieptul o apăsa. Închise ochii. Dintr-o dată văzu holul mare din Casa Falco, cu lumina argintie reflectată de Golf umplându-i ferestrele; iar tatăl ei, stând acolo drept, vivace, plin de prestanţă ca întotdeauna. Dar stătea acolo şi nu făcea nimic, ceea ce nu era un lucru obişnuit pentru el. Michael şi Teresa erau afară, în dreptul uşii şoptind între ei. Simţea pentru ei un resentiment ciudat. Tatăl ei stătea cu spatele spre aceştia, ca şi cum n-ar fi ştiut că sunt acolo, sau ca şi cum ar fi ştiut, dar se temea de ei. Ridică braţul într-un fel curios. O clipă îi văzu chipul. Plângea. Nu putea respira, încercă să inspire adânc, dar nu reuşi; se îneca, fiindcă plângea — suspine adânci care-i scuturau trupul şi n-o lăsau să tragă aer în piept. Cutremurată de suspine, prăbuşită pe jos, tremurând toată şi chinuită, în noaptea imensă, plângea pentru cei morţi, pentru cei pierduţi. Acum nu era teamă, ci durere, o durere imposibil de suportat, care trebuia totuşi suportată.

Osteneala şi întunericul îi secară lacrimile şi adormi înainte de a fi terminat cu plânsul. Dormi toată noaptea fără vise sau sperieturi, ca o piatră între pietre.

Dealurile erau înalte şi anevoioase. Urcuşul nu era greu, fiindcă puteau merge şerpuind de-a lungul pantelor întinse ruginii, dar când ajunseră în vârf, printre bolovanii clădiţi precum casele sau drumurile, văzură că urcaseră doar primul dintr-un lanţ triplu sau cvadruplu de dealuri şi că piscurile mai depărtate erau şi mai înalte.

În râpele dintre creste se adunaseră copacii inelari; ei nu creşteau în formă de cerc, ci foarte aproape unul de altul, înălţându-se neobişnuit de sus spre lumină. Tufărişul des adăpostea plante de aloe între trunchiurile roşii, îngreunând mult mersul. Pe plantele de aloe mai erau încă fructe, o masă bogată, curată şi cărnoasă în jurul unei seminţe centrale, un adaus binevenit la hrana lor sărăcăcioasă. În acest ţinut nu puteau să lase nici o urmă; trebuiau să-şi croiască drumul cu cosoarele pentru a putea trece mai departe. Le-a luat o zi să treacă prin canion, o alta ca să urce cel de-al doilea şir de dealuri, dincolo de care se întindea următoarea succesiune de canioane încărcate cu copaci arămii şi tufişuri stacojii. Iar după aceasta urma o creastă impresionantă, cu povârnişuri abrupte, ridicându-se cu pereţii goi spre culmea înzăpezită.

Au fost nevoiţi să facă popas în defileu. Chiar şi Martin, după ce tăiase şi dăduse cu securea toată după-amiaza pentru a înainta cu fiecare pas era prea obosit să continue. Când s-au oprit, cei care nu erau epuizaţi de lupta cu desişurile pentru a-şi croi drumul, s-au împrăştiat, dar cu băgare de seamă şi fără a se îndepărta prea mult, fiindcă în acea regiune simţul direcţiei se putea pierde foarte uşor. Au găsit şi au cules aloe, iar câţiva băieţi, conduşi de Welcome, au găsit midii de apă dulce în pârâul din fundul văii unde au căutat apă. În acea seară s-au ospătat din belşug. Aveau nevoie de aşa ceva, fiindcă începuse să plouă iar. Ceaţa şi ploaia se adăugau amurgului cenuşiu care se aşternuse peste roşul viu al pădurii. Şi-au ridicat adăposturi şi s-au adunat lângă focurile ce nu voiau să rămână aprinse.

— Am văzut ceva neobişnuit, Luz.

Un tip ciudat Sasha; deşi cel mai bătrân dintre toţi, totuşi viguros şi musculos, mai potrivit să ţină pasul decât unii tineri, fără să-şi iasă niciodată din fire, pe deplin stăpân pe sine şi tăcut aproape cu desăvârşire. Luz nu-l văzuse niciodată luând parte la vreo discuţie sau spunând altceva decât da sau nu, zâmbind sau dând din cap. Ştia că nu vorbise niciodată la Casa de întâlniri, nu făcuse parte din grupul lui Elia sau dintre oamenii Verei, nu fusese niciodată cel care hotărăşte între ai săi, deşi era fiul unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului lui Shults, care condusese Lungul Marş de pe străzile Cetăţii Moscova spre portul Lisabona şi mai departe. Shults avusese şi alţii copii, dar aceştia muriseră în primii ani pe Victoria; doar Sasha, cel mai mic copil născut la Victoria trăise. Şi el avusese un fiu şi îl văzuse murind. Nu vorbea decât rareori cu ea, cu Luz: