Ochiul bâtlanului

— Mai sunt doar câţiva kilometri, spuse Andre şi ajungem la poalele dealurilor; poate găsim puţin adăpost acolo. Şi apă.

Privi spre ea, aşteptând să-i audă părerea. El, Martin, Italia şi ceilalţi deschizători de drumuri o considerau adesea pe ea, sau pe alte femei mai în vârstă ca reprezentante ale celor slabi, care nu puteau ţine pasul cu cei puternici. Nu-i păsa. Zilnic mergea cât o ţineau puterile, sau chiar mai mult. Primele trei zile ale călătoriei, când se grăbeau, temându-se să nu fie urmăriţi, o extenuaseră şi deşi devenise mai rezistentă nu reuşise niciodată să-şi revină complet. O accepta şi îşi înfrâna necazul pe povara din spate, acea monstruoasă şi enervantă greutate apăsătoare care-i îndoia genunchii şi-i distrugea gâtul. Ce bine ar fi fost să nu fie nevoiţi să care totul cu ei! Dar nu puteau folosi care fără să lase cărări; iar şaizeci şi şapte de oameni nu puteau trăi fără nimic în sălbăticie, nici nu se puteau instala fără unelte, chiar dacă n-ar fi fost toamnă târzie, aproape iarnă…

— Mai sunt doar câţiva kilometri, spuse. Era întotdeauna surprinsă când spunea astfel de lucruri, ca şi cum ar fi fost un fleac, când în ultimele ore visase, dorise fierbinte să se aşeze, să se aşeze doar, să se aşeze un minut doar, o lună, un an! Dar acum că venise vorba s-o ia din nou spre est, îşi dădea seama că dorea tot atât de mult să scape de acest labirint de tufişuri încâlcite pline de spini, urcând dealurile, unde poate că drumul de urmat era vizibil.

Câteva minute de odihnă, adăugă şi se aşeză, descotorosindu-se de bretelele rucsacului şi frecându-şi umerii dureroşi. Andre se aşeză şi el de îndată, Martin se duse să stea de vorbă cu cineva şi să discute schimbarea itinerarului. Nici unul nu se vedea. Dispăruseră cu toţii în marea de tufişuri spinoase, profitând deja de odihna de câteva clipe, întinşi pe pământul nisipos şi cenuşiu presărat cu spini. Nu-l putea vedea nici măcar pe Andre, ci doar un colţ din rucsacul său. Un vânt dinspre nord-vest, slab dar rece, făcu să freamete crengile scurte şi uscate ale tufişurilor. Alt sunet nu se mai auzea.

Şaizeci şi şapte de oameni: nu se vedeau: nu se auzeau. Dispăruţi. Pierduţi. O picătură de apă într-un râu, un cuvânt, un suflu pe aripile vântului. Nişte fiinţe mărunte se mişcaseră puţin în ţinutul sălbatic, fără a ajunge prea departe, apoi încetaseră să se mişte şi nu era nici o diferenţă pentru ţinutul sălbatic sau pentru orice altceva, nu era o diferenţă mai mare decât un spin aruncat printre un milion de alţi spini, sau un grăunte de nisip care a fost mutat din loc.

Spaima care-i devenise cunoscută în aceste zece zile de călătorie apăru ca un petic de ceaţă cenuşie peste câmpul gândurilor ei, o înfiorare furişată de orbire. Era tipic pentru ea, prin moştenire şi educaţie, să-şi ţină în frâu spaima ei, spaima lor, înălţând astfel zidurile şi acoperişurile Cetăţii. Spaima era aceea care făcuse străzile atât de drepte şi uşile atât de înguste. Nu cunoscuse teama trăind dincolo de aceste uşi. Se simţise în siguranţă. Până şi la Shantih uitase de spaimă, chiar străină fiind, fiindcă acolo zidurile nu se vedeau, dar erau foarte puternice: tovărăşie, cooperare, dragoste; cercul uman apropiat. Dar ea se depărtase de acesta de bunăvoie şi intrase în sălbăticie şi ajunsese în sfârşit să se confrunte cu teama pe care se clădise întreaga viaţă.

N-o putea doar constata, ci trebuia să o combată când o simţise cuprinzând-o prima dată, altfel ar fi întinat totul şi şi-ar fi pierdut puterea de alegere. Trebuia să lupte orbeşte, fiindcă nici o raţiune nu rezista în faţa spaimei. Era mult mai veche şi mai puternică decât ideile.

De exemplu, ideea de Dumnezeu. În Cetate, copiii lor vorbeau despre Dumnezeu. El făurea toate lucrurile şi-i pedepsea pe cei răi, îi trimitea pe cei buni în Rai după moarte. Raiul era o casă frumoasă, cu acoperiş de aur, unde Maria, mama lui Dumnezeu, mama tuturor, aştepta cu drag sufletele morţilor. Îi plăcuse povestea. Când era mică, se ruga lui Dumnezeu să facă să se întâmple sau nu anumite lucruri, fiindcă el putea face orice dacă îl rugai. Mai târziu, îi plăcuse să-şi închipuie că mama lui Dumnezeu locuieşte împreună cu mama ei. Dar aici, când se gândea la Rai, era ceva mic şi îndepărtat, ca şi Cetatea. Nu avea nici o legătură cu ţinutul sălbatic. Aici nu era Dumnezeu, el aparţinea oamenilor şi acolo unde nu erau oameni, nu era Dumnezeu. La înmormântările pentru Lev şi pentru ceilalţi, vorbiseră şi despre Dumnezeu, dar asta era acolo, acolo. Aici nu exista aşa ceva. Nimeni nu făurise această sălbăticie şi în ea nu era nici bine, nici rău; pur şi simplu exista.

Desenă un cerc în praful nisipos de lângă picior, făcându-l cât putea de perfect, folosind o rămurică spinoasă. Acest cerc era o lume, un individ sau un Dumnezeu, putea fi numit orice. Nimic aflat în pustietate nu putea crea un asemenea cerc — se gândi la delicatul inel de aur din jurul geamului busolei. Fiindcă era om, avea mintea, ochii şi dibăcia de a-şi imagina ideea de cerc şi de a-şi reprezenta respectiva idee. Dar orice strop de apă, căzând de pe o frunză într-o baltă sau într-o băltoacă de ploaie putea descrie un cerc, unul mai perfect, alunecând în afară dinspre centru, iar dacă apa nu avea margini, cercul putea pluti mereu în afară, mereu mai estompat, mereu mai întins. Ea nu era în stare să facă ceea ce putea să facă o picătură de apă. Ce era în interiorul ei? Grăunţe de nisip, praf, câteva pietricele, un spin pe jumătate îngropat. Chipul ostenit al lui Andre, sunetul vocii lui Southwind, ochii lui Sasha care semănau cu cei ai lui Lev, durerea din proprii umeri pe locul unde apăsaseră baierele rucsacului şi spaima ei. Cercul nu putea ţine spaima deoparte şi mâna şterse cercul, nivelând nisipul, lăsându-l aşa cum fusese şi va rămâne întotdeauna, după plecarea lor mai departe.

— La început am simţit că-l părăsesc pe Timmo, spuse Southwind studiindu-şi cea mai gravă pustulă de pe piciorul stâng. Când am părăsit casa. El şi cu mine am construit-o… ştii. Mă simţeam ca şi cum aş fi plecat pentru totdeauna, părăsindu-l acolo. Dar acum nu mai pare să fie aşa. Aici a murit, în ţinutul sălbatic. Ştiu că nu chiar în acest loc, ci undeva acolo, în nord. Dar nu-l simt aşa de îngrozitor de departe ca toamna trecută, când am plecat din casa noastră. Acum e ca şi cum aş fi venit să mă alătur lui. Nu vorbesc de moarte. Doar că acolo mă gândeam numai la moartea lui, iar aici, în timp ce mergem mereu, mă gândesc la el când era în viaţă. Ca şi cum ar fi cu mine acum.

Făcuseră popas într-o depresiune a terenului, la poalele dealurilor roşii, lângă un pârâu cu ape repezi şi plin de bolovani. Făcuseră focurile, gătiseră si mâncaseră; mulţi se şi întinseseră pe cearşafurile lor să doarmă. Întunericul nu se pogorâse încă, dar era atât de frig că dacă nu făceai mişcare, trebuia fie să te apropii de foc, fie să te înfofoleşti şi să dormi. În primele cinci nopţi ale călătoriei nu făcuseră foc de teama urmăritorilor şi acelea fuseseră nişte nopţi îngrozitoare. Luz nu mai cunoscuse niciodată o plăcere asemănătoare ca atunci când au aprins primul foc de tabără, în luminişul întins de pe panta sudică a ţinutului pustiu şi în fiece noapte acea încântare revenea, luxul propriu-zis al mâncării fierbinţi şi al căldurii. Erau trei familii cu care ea şi Southwind poposeau şi făceau de mâncare, se pregăteau pentru noapte. Copilul cel mai mic şi mai tânăr decât toţi ceilalţi din grup, un băiat de unsprezece ani — se şi cuibărise sub cearşaf şi dormea adânc. Luz se îngrijea de foc, iar Southwind se îngrijea de rănile ei. În susul şi în josul malului mai erau încă şapte focuri, cel mai îndepărtat pâlpâind ca flacăra unei lumânări în amurgul albastru — cenuşiu, un strop de aur înceţoşat şi tremurător. Zgomotul râului acoperea sunetul oricărei voci din jurul focurilor.

— Mă duc să mai aduc vreascuri, zise Luz. Nu evita să-i dea un răspuns lui Southwind. Nu era nevoie de nici un răspuns. Southwind era blândă şi desăvârşită; dădea totul şi vorbea fără să ceară nimic în schimb. Nu era în întreaga lume o tovarăşă mai puţin pretenţioasă şi mai încurajatoare.