Cultura Duhului

Ce ştia Iuda? «Am trădat sânge nevinovat».1 Şi-acum vedea că trădarea lui ducea sângele acela până Ia moarte. Dar Petru, deşi păcătuise şi el rău, a rămas în lumina lui Hristos, care lumină i-a dezvăluit că Dumnezeu este milostiv, i-a dezvăluit ceea ce învăţăm şi noi în Biserică: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Şi s-a întors Petru şi a ieşit şi a plâns amar, dar a rămas cu ceilalţi Apostoli, până când a venit Mântuitorul, şi nu că l-a vădit pe Petru în faţa celorlalţi — toţi ştiau că s-a lepădat Petru de Iisus. Dar când, după înviere, Hristos a spus lui Petru: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?», şi Petru a mărturisit: «Te iubesc», şi-a ispăşit prima lepădare: «Nu-l cunosc pe acest om!» La al doilea «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?», când a spus «Te iubesc, Doamne!» a ispăşit a doua lepădare. Când a spus a treia oară: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine?», s-a mâhnit până la inimă Petru şi a spus: «Doamne, Tu toate le cunoşti; nu se poate să nu cunoşti, să nu ştii că Te iubesc». Şi a forţat Mântuitorul din inima lui Petru, a stors din inima lui cu durere a treia ispăşire, că a treia oară cu blesteme şi cu

32

jurăminte s-a lepădat de Hristos: «Nu cunosc pe acest om!»

Calea lui Iuda putea să-l mântuiască pe Iuda. Şi dacă citim Scriptura cu înţelegere vom vedea că asta căuta şi Mântuitorul Dar, cum cântăm în Joia Mare, «Iuda nelegiuitul nu a voit să înţeleagă».1 Calea păcatului este o cale periculoasă. Calea întunericului poate să-l facă pe om să rămână în întuneric. Deci cuvântul lui Dumnezeu împărtăşeşte omului viaţă, şi viaţă vecinică. Dacă învăţăm calea ascultării, dacă învăţăm să cultivăm în inimile şi în vieţuirile noastre cuvântul lui Dumnezeu, îl vom găsi.

Ce ne-a făgăduit Hristos9 Pe de-o parte ne făgăduieşte Crucea, dar pe de altă parte pretinde Mântuitorul că jugul Lui este uşor, bun, şi că povara Lui este uşoară. Şi găsim într-adevăr că jugul Lui este bun şi povara Lui este uşoară, cum au dat mărturie martorii care până la moarte s-au îndulcit de cuvântul lui Hristos, că moartea le-a fost mai dulce decât vieţuirea smintită, într-adevăr, nemincinos a spus aceste cuvinte Mântuitorul, că jugul Lui într-adevăr a fost bun celor ce au gustat din el, şi povara Lui a fost uşoară. De ce să luăm asupra noastră jug neplăcut şi povară grea, cercetarea în păcat? Şi totuşi, dacă omul vrea, Dumnezeu îl lasă. Şi este foarte important să înţelegem, în această lăsare, ceva din calitatea dragostei lui Dumnezeu.

Noi, când iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau să mă iubească şi el, să-mi întoarcă dragostea, şi este un adevăr şi în asta; ori, mai ales dacă am oarecare autoritate asupra lui, dacă-mi este copil, vreau să ia calea dreaptă, şi pot să impun omului, fratelui meu, copilului meu, părintelui sau orişicui, până a-i distruge libertatea, viaţa, îi vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dai Dumnezeu este Smerenie: şi aceste două virtuţi până la urmă sunt o singură virtute.

Cuvintele pe care Preasfinţitul Andrei ni le-a spus la început sunt cuvintele cheie. Şi nădăjduiesc să-l bucur şi pe Preasfinţitul spunând ce am auzit de la 'Părintele meu duhovnic Sofronie, o definire — dacă vreţi — a smereniei, pe care n-am găsit-o la altcineva. Spunea că smerenia (înţeleasă adevărat, în duh şi în adevăr), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate împărtăşi şi a nu se Dumnezeu, care se dă, fară întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui împuţina. Smerenia are aspect de micşorare, de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob Că şi Hristos, spune Sf. Pavel, a luat chip de rob şi S-a supus morţii,1 morţii ruşinoase de pe Cruce; dar, înţeles în duh şi în adevăr, ce a făcut Hristos acolo arăta că nu avea frică de moarte, nu avea frică de înjosire Puterea Lui dumnezeiască nu putea fi biruită de nimic. Şi care este puterea asta neclintită de nimic în toate cosmosurile care există, şi dincolo9 Paradoxal, smerenia. Şi când omul, ca Hristos, s-a smerit până la moarte, s-a găsit neclintit, neclintit în dragoste, neclintit în trăirea harului. Cu harul acesta să ne dea Dumnezeu să murim, şi din moarte nu vom gusta.

Şi cuvântul pe care aş fi vrut să vi-1 citez mai sus din Evanghelia Sfântului Ioan, dar nu era vremea, era: «Cel care crede în Mine nu va trece prin judecată, nu va cunoaşte judecata, ci va trece de la moarte la viaţă».2 Că tocmai şi Judecata care, ca toate lucrările lui Dumnezeu, este lucrare spre mântuire, chiar şi Judecata de Apoi, aş îndrăzni să spun că este poate ultima chemare a lui Dumnezeu către mântuire, dar riscă să fie prea târziu Dar omul care a trăit după cuvântul lui Dumnezeu, cum spune

34

Psalmul, «Pentru cuvintele gurii tale eu am păstrat căi aspre»,' şi-a trecut judecata.

In viaţa asta, viaţa ne-a judecat şi ne-am judecat. Ne-am lăsat judecaţi de Dumnezeu şi am ales cuvântul lui Dumnezeu, până la moarte — dă-ne Doamne! — vorbesc de mucenici. Dar am judecat şi noi pe Dumnezeu. Şi noi judecăm pe Dumnezeu, şi am pus pecetea noastră că Dumnezeu este adevărat, cum spune Sfântul Ioan.2 Şi Dumnezeu se arată adevărat dincolo de moarte, dincolo de iad, dincolo de toate. Aş zice dincolo de vecinicie, că mai nainte de toţi vecii Dumnezeu nu că era, Dumnezeu este

Şi deci smerenia, când ajunge omul s-o trăiască, este puterea de care se înfricoşează tot ce se înfricoşează de Dumnezeu, fiindcă nimica n-o poate birui Pare a fi slugă smerenia, dar este calitatea de Domn, de împărat. Este calitate dumnezeiască, şi în a doua carte a Părintelui Sofronie, care este o mărturie a vieţii lui, spune că mulţi au spus despre Dumnezeu multe: că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu este lumină, că Dumnezeu este putere; dacă, zice, aş îndrăzni şi eu să zic ceva despre Dumnezeu, aş zice că Dumnezeu este smerenie, şi în această smerenie nespus de minunată, neînţeleasă de tâlcul omului — dar dacă o trăim, o înţelegem, nu tâlcuind-o intelectual, ci trăind în oasele noastre harul ei — această smerenie este tocmai pericolul pentru om, fiindcă Dumnezeu, dragostea smerită a lui Dumnezeu nu impune omului.

Şi aş vrea de astăzi încolo nimeni să nu mai vorbească de fructul interzis. Cum a interzis Dumnezeu lui Adam rodul cunoştinţei binelui şi răului, când cinci minute mai târziu Adam avea să mănânce9 Ce, nu vedea Dumnezeu9 Nu putea Dumnezeu să-i dea una peste cap, aşa cum facem noi dacă vedem ce face copilul nostru şi, în dragostea noastră, îi dăm o palmă şi-i spunem: «Păi să nu faci asta!» Dragostea lui Dumnezeu lasă pe om singur să se determine, fiindcă «dragoste cu sila nu este cu putinţă». împărăţia cea vecinică este împărăţia celor care iubesc, şi care iubesc să fie ce este Dumnezeu.

Aş zice, fraţi şi surori întru Domnul — şi poate oarecum cu aceasta să şi închei — aţi trăit patruzeci şi cinci de ani de mucenicie, de interziceri, de groază, de greutăţi. Şi-acum a revenit în pământul nostru lucrul pe care eu l-am preţuit cel mai mult (nu mă gândesc la ce mă gândeam eu în 1955, când ne-am dus în Anglia la libertate, în sensul istoric şi omenesc, că toate astea sunt trecătoare şi relative): libertatea credinţei. Asta a fost pronia lui Dumnezeu, şi la asta aş vrea să încurajez pe toţi fraţii şi pe toate surorile mele întru Domnul.

Chiar cred că vine o clipă în istorie (când? — nu ştiu…), când va veni un «ori-ori»: Ori cu Dumnezeu, ori… ce vrei. De ce îndrăznesc să spun «cred»? Mă întemeiez pe cuvântul lui Hristos din Apocalipsă, când spune la sfârşitul Apocalipsei: «Cine nedreptăţeşte mai nedreptăţească încă, cine spurcă mai spurce încă, cine lucrează dreptatea mai lucreze dreptatea, cine se sfinţeşte, mai sfinţească-se. Căci iată Eu viu degrab, şi răsplata Mea este în mâna Mea, să dau fiecăruia precum şi-a ales».1