Cultura Duhului

Şi asta este menirea omului: Ascultarea glasului lui Dumnezeu.2 Mântuitorul zice: Oile Mele aud glasul Meu

18

şi urmează Mie Glasul străinului nu îl aud, şi se înfricoşează de al străinilor, că nu-l cunosc.1 Deci Oile lui Hristos, şi în măsura în care suntem Oile lui Hristos, ne învăţăm încrederea în Dumnezeu. învăţăm să desluşim glasul lui Dumnezeu (glas tainic, precum şi cuvântul este o taină a energiilor lui Dumnezeu), începând dintr-o trăire morală prin care ni se dezvoltă nişte simţuri. Pornim cu oarecare frică — aceasta fiind o energie care păzeşte — frica aceasta dezvoltă o percepţie: desluşirea glasului străin de glasul Tatălui, atunci când desluşim un glas de străin — acolo unde este străin — şi glasul Tatălui — glasul celui ce ne naşte intru viaţă vecinică — în cuvintele lui Dumnezeu; omul, fiind atras către viaţă, desluşeşte moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu.

De aceea spune Mântuitorul că oile Mele se tem de străini, fiindcă nu cunosc glasul străinului! Adică, nu recunoaştem în străin glasul chemării către viaţă. Dar acesta-i un simţ care este în om din fire, mai mult sau mai puţin — în măsura căderii fiecărui om — simţ care se dezvoltă prin trăirea cuvântului dumnezeiesc Se dezvoltă: şi în această dezvoltare constă ceva din ceea ce putem numi cultura duhului.

Astfel încep să se înduhovnicească cele cinci simţuri care, înduhovnicite iniţial printr-o primă trăire, ne conduc puţin câte puţin la o mai adevărată cunoaştere în cele ale lui Dumnezeu, până ajungem la o familiaritate cu Dumnezeu. în măsura în care aceste simţuri nu sunt înduhovnicite, ele devin prin cultură — cultivare — adică cultivăm cuvântul lui Dumnezeu.

Mă gândesc la altă chemare a glasului lui Dumnezeu: „Auzi, Israil!“2 — Israil însemnând poporul lui Dumnezeu. Auzul-este un lucru pe care-l numim în Biserică ascultare Ascultarea este în primul rând auzul cuvântului, ceva ce ascultăm. Noi înţelegem ascultarea ca o disciplină: să „asculţi de cineva.“ Este un adevăr şi în asta, dar nu aceasta este esenţa ascultării. Efectul de disciplină vine din ce numim duhovniceşte ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar. Fac o comparaţie: Precum pruncul în pântecele maicii: am auzit din cunoştinţele ştiinţifice că în el, dintre cele cinci simţuri, auzul este primul care se dezvoltă, şi că pruncul poate auzi glasul tatălui său prin ţesuturile pântecelui maicii. Ceva analogic se întâmplă în trăirea noastră duhovnicească Prin ţesuturile lumii ăsteia, materiei ăsteia, învăţăm în Duh să auzim şi să desluşim glasul Tatălui. Deci ascultarea, înainte sau dincolo de a fi o disciplină, este o auzire şi un discernământ. Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Păstor de glasul străinului, pe care îl recunoaştem ca străin.

Bineînţeles că ascultarea, auzirea, dacă vreţi, duce şi la o înfăptuire oarecare. Auzim ceva şi facem după ce auzim — asta numim ascultare ca, aş zice, cultură. Deci omul, umblând după povăţuirile pe care le aude, cultivă în el trăirea acelor povăţuiri; precum Adam, ascultând povăţuirea şarpelui mai mult decât pe a lui Dumnezeu, fără să-şi dea seama, la început, a cultivat moartea — şi a picat în ea; tot aşa, cultivând cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânţa vieţii şi, ca să zicem aşa, „picăm“ în viaţă (dar nu picăm, că este, nu o cădere, ci un urcuş). Cultivând sămânţa vieţii, sămânţa va încolţi, sămânţa va rodi, şi asta este o întreagă cultură. Ziceam că şi cultura pământului este o cultură: dar şi asta este o cultură a „pământului,“ a pământului care sunt eu.

Am zis la început că tot ce cultivă omul este cultură. Cultură smintită sau bună, dar este cultură Am zis şi lucrul acesta: să-i dăm omului o căutare, şi am numit-o căutarea vieţii, căutare smintită sau dreaptă, dar asta este

20

căutarea omului, că Dumnezeu Care a făcut pe om, Care ştie ce este în om, din ce este făcut şi pentru ce este făcut, Care ştie slăbiciunea omului, dar şi potenţialul omului. Dumnezeu este Cel Care ne cunoaşte şi Care ne poate da împlinirea pe care o căutăm.

Aş vrea să aduc aicea un cuvânt al Sfântului Dorothei al Gâzei, care spunea: Cel ce trăieşte în ascultare, cel ce-şi leapădă voinţa ca să trăiască în ascultare, se trezeşte făcând voia sa întotdeauna. La începuturile trăirii mele călugăreşti ceva din cuvântul ăsta am înţeles, dar foarte smintit, şi aş vrea să vădesc această smintire în caz că şi alţii se smintesc în acelaşi fel. înţelegeam oarecum că, bineînţeles, dacă te-ai lepădat de voia ta şi faci cu plăcere ce-ţi spune altcineva, asta este voia ta, şi deci te găseşti că tot mereu faci voia ta făcând voia celuilalt. Un grăunte de adevăr este şi acolo, dar înţelesul este mult mai adânc, mult mai tainic şi mai mângâietor.

Adevărul este că Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce vreau. Eu caut viaţa, dar o pot căuta smintit. Făcând ascultare în Duh, mă trezesc dintr-o dată: „Păi, Doamne, asta-i ce votam!“ Până la urmă acesta este lucrul către care năzuiam Recunosc, paradoxal, ce n-am cunoscut niciodată. Atuncea când harul vine, când cuvântul lui Dumnezeu trăind şi petrecând în noi încolţeşte şi începe să dea viaţă; când harul începe să trăiască în om, să-l umple, să-l plinească şi să-l îndumnezeiască, mărturia tuturor Sfinţilor din Vechiul Legământ încoace a fost că aceasta este ceea ce plineşte pe om Bineînţeles că aceasta este! Dar ce, Dumnezeu o să ştie mai puţin decât mine, făptura Lui, ce vreau şi ce caut eu9 Omul poate căuta smintit, şi până la urmă păcatul este o minciună, este o smintire — o smintire a firii; precum zice cuvântul românesc: „Şi-a ieşit din fire,“ este o ieşire din fire.

Şi precum am mai zis, să nu ne lăsăm amăgiţi de multe filosofii şi gândiri care, mai ales în zilele noastre, se amestecă în toate şi smintesc pe om. Firea omului este ceea ce Dumnezeu ne dezvăluie a fi firea omului. Acuma nu înţelegem de ce Cele pământeşti, cele materiale le înţelegem, ca fiind viaţa noastră primitivă, fără nici un sens peiorativ al cuvântului „primitiv,“ aş zice viaţa noastră animală, fără nimic peiorativ noţiunii de animal, decât că este neîndestulător pentru om. Dar firea aceasta materială ne este mai la îndemână: dacă ţi-e foame, şi ai ce mânca, orişicând poţi să iei şi să mănânci; dar cuvântul Mântuitorului, „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu,“1 unde găsim cuvântul acesta9

Cuvinte în cărţi găsim. Dar înţelegem cuvântul acesta, ca să încolţească şi să-i simţim viaţa9 Găsim energia acestui cuvânt, ca în clipa când, să zicem, ne mănâncă lăcomia, să găsim îndulcire în cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât să simţim: „Păi asta poftea, nu pântecele meu, ci altceva în mine“ Atunci când pântecele s-a umplut şi nu mai are nevoie de mâncare, dacă mai mănânci e lăcomie. M-am umplut de mâncare, dar ceva mai poftesc, şi m-arunc spre mai multă mâncare, cu dezamăgirea de a vedea că mâncarea nu-mi face decât rău, şi ajung până la greaţă Că tot ce este material este stricăcios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. De ce9 Fiindcă omul nu este numai un animal, când ceva în om pofteşte, vecinicia pofteşte, infinitul Ceva în om nu se satisface, nu odihneşte decât în nemărginirea lui Dumnezeu

Dacă în mine poate încolţi acel cuvânt, şi îl găsesc ca fiind lucrul către care năzuieşte pofta mea, atunci nu mai e poftă în sens peiorativ, ci din lacom mă văd virtuos

22

cum am zice noi, moralmente. Dar nu-i vorba de virtute aşa cum înţelegem în morală, ci de viaţă, că Dumnezeu la viaţă primeşte pe om. Şi în asta constă faptul că Sfinţii au trăit cu bucurie în cuvântul lui Dumnezeu, s-au nevoit cu bucurie, s-au îndulcii de posturi şi de vieţi aspre. Dar nu viaţa aspră îi îndulcea, ci puterea harului.