Mâna stângă a întunericului

Regele pare să fi terminat munca şi mă bucur, trecând pe sub arc, pe păienjenişul de schele, continuă însă de cealaltă parte a cheii de boltă. În Karhide, graba este inutilă. Oamenii de aici nu sunt flegmatici, ci, mai degrabă, încăpăţânaţi. Un lucru început trebuie dus la bun sfârşit. Mulţimea de pe digul Sess e mulţumită să-şi privească suveranul lucrând, dar eu am transpirat şi mă plictisesc. Niciodată nu mi-a fost atât de cald pe Iarnă şi nici nu-mi va mai fi vreodată, totuşi, nu sesizez unicitatea evenimentului. Sunt îmbrăcat pentru o eră glaciară: mai multe rânduri de haine, ţesături din fibre vegetale, din fibre artificiale, blănuri şi piele — o armură masivă împotriva frigului, în interiorul căreia mă veştejesc precum frunza unei legume. Ca să-mi alung plictiseala, îi cercetez pe ceilalţi participanţi la paradă, înghesuiţi în jurul platformei, cu drapelele Domeniilor şi Clanurilor atârnând nemişcate şi strălucitoare în lumina soarelui, şi, într-o doară, îl întreb pe Estraven despre diverse însemne. El le cunoaşte pe toate, deşi sunt sute, unele din Domenii îndepărtate, Vetre şi grupări de triburi din Pering Storm sau din Ţinutul Kerm.

— Eu însumi sunt din Kerm, îmi spune când îi admir ştiinţa. Oricum, este de datoria mea să cunosc Domeniile. Ele formează statul Karhide. A guverna ţara asta înseamnă a-i guverna pe Lorzii ei. Ceea ce nu s-a reuşit niciodată. Cunoşti proverbul: „Karhide nu-i o naţiune, ci o ceartă în familie"?

Nu-l cunosc şi bănuiesc că l-a inventat Estraven. Poartă pecetea lui.

În aceeaşi clipă, un alt membru al Kyorremyei — parlamentul condus de Estraven — îşi croieşte drum până la el şi începe să-i vorbească. Este vărul regelui, Pemmer Harge rem ir Tibe. Vorbeşte încet, cu o atitudine adesea insolentă, şi zâmbeşte des. Acoperit de şiroaie de apă, aidoma gheţii sub soare, Estraven rămâne nemişcat şi indiferent ca gheaţa, răspunzând şoaptelor lui Tibe cu glas tare, pe un ton a cărui politeţe indiferentă îl pune pe celălalt într-o postură oarecum ridicolă. Îl ascult, continuând să privesc truda regelui. Nu înţeleg nimic, dar simt animozitatea dintre Tibe şi Estraven. În orice caz, nu se referă la persoana mea. Pe mine mă interesează doar comportarea acestor indivizi care conduc o naţiune — în sensul vechi al cuvântului — care guvernează destinele a douăzeci de milioane de fiinţe. În evoluţia Ecumenului, puterea a devenit ceva atât de subtil şi complex, încât doar o minte pătrunzătoare o poate vedea la lucru: aici este încă primitivă, vizibilă. La Estraven, de pildă, se simte ca o amplificare a personalităţii sale. El nu poate face un gest lipsit de sens, nu poate rosti o vorbă care să nu fie interpretată. Ştie lucrul acesta şi ştiinţa îi conferă mai multă materialitate decât altora: o substanţialitate, o grandoare umană. Nimic nu izbândeşte mai bine ca succesul. Nu mă încred în Estraven, ale cărui motivaţii îmi rămân pe veci obscure. Nu-l plac, totuşi în prezenţa autorităţii lui simt şi reacţionez ca înaintea căldurii soarelui.

Chiar în vreme ce gândesc aşa, soarele păleşte între norii ce se strâng din nou şi, în scurt timp, o rafală de ploaie biciuie răzleaţă din amonte, risipind mulţimea de pe dig şi î

Parada s-a terminat. Peste o jumătate de oră ningea.

În vreme ce maşina regelui porni pe strada Port-Palace, iar mulţimea începu să se mişte aidoma nisipului rostogolit de maree, Estraven se răsuci spre mine şi rosti:

— Îmi faci cinstea de-a cina cu mine în seara asta, domnule Ai?

Am acceptat, mai degrabă surprins decât încântat. În ultimele şapte-opt luni, Estraven făcuse multe pentru mine, dar nu mă aşteptasem şi nici nu dorisem o favoare de genul acestei invitaţii. Harge rem ir Tibe rămăsese lângă noi şi am avut impresia că se intenţionase ca el să audă totul. Deranjat de atmosfera aceea de intrigă femeiască, am coborât de pe platformă şi m-am pierdut în gloată, gârbovindu-mă puţin ca s-o pot face. Nu sunt mult mai înalt decât majoritatea gethenienilor, dar în mijlocul mulţimii diferenţa e vizibilă. „El e, uite-l, el e Trimisul!" Bineînţeles, asta făcea parte din misiunea mea, dar cu timpul situaţia devenea penibilă. Tânjeam tot mai des după anonimat. Doream să fiu asemenea celor din jur.

Am pornit pe strada Berăriilor şi, la a doua stradă pe dreapta, am cotit spre locuinţa mea. Pe neaşteptate, aici, unde mulţimea se rărise, am remarcat că Tibe mergea alături de mine.

— O paradă desăvârşită, rosti vărul regelui, zâmbindu-mi. Dinţii lui lungi, curaţi şi gălbui apărură şi dispărură într-o faţă spelbă, acoperită complet cu riduri fine, deşi nu era bătrân.

— Un semn bun pentru succesul noului port, am răspuns.

— Da, chiar aşa.

Îsi arătă iarăşi dinţii.

— Ceremonia cheii de boltă,mi se pare impresionantă…

— E-adevărat. Ceremonia se transmite din Foarte-De-Demult. Fără îndoială însă că Lordul Estraven ţi-a explicat totul.

— Lordul Estraven este extrem de amabil.

Mă străduiam să vorbesc sec, cu toate că orice îi spuneam lui Tibe părea să aibă două înţelesuri.

— Da, chiar aşa, extrem de amabil. Se ştie că Lordul Estraven e vestit pentru bunăvoinţa lui faţă de străini.

Surâse iarăşi, şi fiecare dinte păru să aibă unul, două, mai multe, treizeci şi două de înţelesuri diferite.

— Puţini străini sunt la fel de străini ca mine, Lord Tibe. Nu pot decât să le fiu recunoscător celor binevoitori.

— Da, da, chiar aşa! Iar recunoştinţa este un sentiment nobil şi rar, mult-slăvit de poeţi. Foarte rar aici, în Erhenrang, fiind un lux pe care nu ţi-l poţi permite. Trăim vremuri grele, lipsite de recunoştinţă. Lucrurile nu mai sunt ca pe vremea bunicilor, aşa-i?

— Nu mă pot pronunţa, însă am auzit aceeaşi plângere şi pe alte planete.

Tibe mă privi câteva clipe, parcă diagnosticându-mi nebunia. Apoi îşi dezveli dinţii lungi şi galbeni.

— Ah, da! Da, chiar aşa! Uit mereu că vii de pe altă planetă. Cu siguranţă că nu-i o problemă pe care s-o poţi uita vreodată. Deşi, dacă ai putea s-o uiţi, viaţa în Erhenrang ar fi mult mai sănătoasă, mai simplă şi mai sigură, nu crezi? Da, da, chiar aşa! Uite şi maşina mea, am lăsat-o aici, departe de aglomeraţie. Mi-ar face plăcere să te duc în insula dumitale, dar trebuie să renunţ la acest privilegiu, întrucât sunt invitat la Palat, şi rudele sărace trebuie să fie punctuale, cum spune proverbul, nu? Da, da, chiar aşa!

Cu aceste cuvinte, urcă în micul. lui automobil electric, rânjindu-mi peste umăr, cu ochii afundaţi în reţeaua de riduri.

M-am îndreptat pe jos spre insula mea. Grădina din faţă era vizibilă acum, când ultima ninsoare se topise şi uşile-iernii, aflate la trei metri deasupra solului, erau sigilate pentru câteva luni, până la revenirea toamnei şi a zăpezilor abundente.

După un colţ al clădirii, în noroi şi zloată, printre mlădiţele primăvăratice ale grădinii, stăteau de vorbă doi tineri, ţinându-se strâns de mână. Se aflau în prima fază de kemmer. Fulgi mari şi moi dansau în jurul lor, aşa cum stăteau desculţi, în noroiul îngheţat, strângându-şi mâinile, devorându-se din priviri. Era primăvară pe Iarnă.

Am prânzit în insula mea şi când gongurile turnului Remny au bătut ora patru, eram la Palat, gata de cină. Karhidenii au patru mese principale: micul dejun, dejunul, prânzul şi cina, între care există o mulţime de gustări ocazionale. Pe Iarnă nu exista mamifere mari care să fie crescute pentru carne, lapte, unt sau brânză. Singurele alimente cu conţinut ridicat de proteine şi carbohidraţi sunt diferitele sortimente de ouă, peşte mic şi cerealele hainish. O dietă sărăcăcioasă pentru un climat aspru, şi de aceea trebuie să te alimentezi des. Mie cel puţin mi se părea că mănânc aproape încontinuu. Abia mai târziu, în acelaşi an, aveam să descopăr că gethenienii perfecţionaseră nu numai tehnica hrănirii permanente, ci şi suportarea îndelungată a foametei.